11–20 de abdomene

Abdomenele pe marele ecran

Filmul are un cod vizual pentru tenacitate, iar abdomenele sunt unul dintre recuzitele lui preferate. Nu costă nimic să le pui în scenă, se citesc instantaneu și îi permit unui regizor să arate un personaj care decide să se schimbe fără o singură replică de dialog. Ori de câte ori un film vrea să te facă să crezi că cineva devine mai dur, mai flămând sau mai periculos, sunt șanse bune să-l prinzi macinând repetări.

Montajul de antrenament este locul natural pentru asta. Filmele „Rocky” și-au construit o mare parte din identitate pe disponibilitatea lui Balboa de a suferi, iar „Rocky IV” (1985) mizează puternic pe asta, alternând între antrenamentele aspre ale lui Rocky în hambar și mașinăriile strălucitoare ale lui Ivan Drago. Mesajul este direct și eficient: voința brută împotriva tehnologiei reci. „Million Dollar Baby” (2004) folosește aceeași gramatică vizuală mai discret, lăsând forța în creștere a lui Maggie să reprezinte transformarea ei din amatoare plină de speranță în luptătoare adevărată.

Poveștile militare folosesc exercițiul într-un mod similar. „An Officer and a Gentleman” (1982) îl trece pe Zack Mayo printr-un program pentru candidați istovitor, în care efortul fizic devine creuzetul caracterului său. „G.I. Jane” (1997) accentuează ideea: locotenentul O'Neil, interpretată de Demi Moore, trece printr-un antrenament brutal în stil SEAL, iar fiecare repetare servește totodată drept argument că ea își are locul acolo.

Comedia iubește abdomenele din motivul opus. Sunt în esență puțin lipsite de demnitate, numai fețe roșii și gâturi încordate, ceea ce le face perfecte pentru a spulbera vanitatea. „DodgeBall: A True Underdog Story” (2004) îi dă lui White Goodman, personajul plin de sine al lui Ben Stiller, o serie de rutine absurde și exagerate care dezvăluie cât este de gol pe dinăuntru. „The Princess Diaries” (2001) o ia mai blând, folosind chinul stângaci al Miei la ora de sport pentru a sublinia cât de nelalocul ei se simte în noua sa viață bruscă.

Apoi există abdomenele ca fereastră spre mintea unui personaj. „American Psycho” (2000) se deschide cu regimul matinal clinic al lui Patrick Bateman, repetările fiind împletite într-o narațiune despre produse și aparențe, până când fitnessul devine doar un alt simptom al golului său interior. „Fight Club” (1999) folosește condiționarea fizică dură ca parte a încercării personajelor sale de a simți din nou ceva real.

Poveștile cu supereroi și de acțiune păstrează tradiția vie cu fast, de la exercițiile lui Oliver Queen la salmon ladder în „Arrow” până la cascadoriile suspendate în ham ale Larei Croft în „Tomb Raider” (2001). Nimic din toate astea nu e cu adevărat despre mușchii abdominali. Pe ecran, abdomenele sunt o promisiune că personajul este dispus să facă munca plictisitoare și dureroasă, iar publicul a învățat să le citească astfel.